Costin Dedu Blog

Vedem cu toții vara copilași jucându-se cu balonașe de săpun. Daca am am trăi într-unul din ele pentru o secundă, lumea ar fi una în culori, nu am vedea neplăcutul din jur. De aici probabil termenul de “bubble” folosit pentru a reda ideea că fiecare trăim în bule de viață, interpretăm realitatea în functie de locul nostru pe scara socială, de avere, interese și preferinte de orice fel. Am participat zilele acestea la un eveniment asociativ la Bruxelles, primul eveniment de genul acesta în format fizic la care am participat in ultimii doi ani, din cauza desigur a pandemiei. Am întâlnit câțiva oameni foarte OK, ancorați într-o realitate mai mare, viețuind într-o bulă care ne mai cuprinde și pe noi cei mai de rând. Am întâlnit însă si pe alții, oameni influenți, total rupți de realitate ceea ce este însă ingrijorător și ar trebui să ne cam doară si pe noi si bula noastră, vai de ea, pentru că deciziile lor ne influențează și nouă viețile.

Am discutat cu doi europarlamentari din partide diferite, mai bine zis i-am ascultat. Nu am înțeles nimic, dar nimic din ce au vrut să spună. Nici nu mai dau nume, nu mai are rost, doar spun că nu erau români ca să nu se creadă că doar ai noștri … Întâlnirea era despre voluntariat, ca o cale de a dezvolta comunităti și tineri, ca o activitate complementară a educației tinerilor. Vorbe, vorbe goale. Toate cu un vin bun de Toscana în față, desigur! O supărare și o răbufnire scrâșnită după un pahar de vin nu este suficientă, oamenii trebuie să fie funcționali, activi, implicați și sinceri la momentul potrivit. Distanța asta între oameni, modul în care NOI oamenii uităm de ceilalți când ajungem într-o poziție de putere, constituie o piedică pentru orice progres real. Lumea a avansat enorm și va continua să o facă. Dar la diferite nivele de exercitare a puterii, s-au creat adevărate bariere între guvernați și guvernanți, tot mai greu de depășit. Bruxelles mi-a dat sentimentul că mă aflu în Bizanț când otomanii erau la Porțile cetății, iar filozofii din interior discutau și se luptau pe sexul îngerilor (sunt sexuați sau asexuați), sau când aceiași bizantini s-au măcinat în alte vremuri în lupte intense legate de iconoclastie.

Bruxelles, puterea UE, nu o să pice prea curând, sau chiar deloc, sunt cumva un euro-optimist. Dar multe sisteme s-au măcinat pentru că încă din momentele lor de glorie, s-au insinuat în construcția lor, elemente care au fisurat, până când în amurg, sistemul a cedat sau s-a zdruncinat sever.

Mediul ONG de la Bruxelles înglobează esența și moralitatea unui IDIOT UTIL. Milioane de Euro sunt tocate pentru a crea punti între mediul societăților civile din statele membre si institutiile si decidenții europeni. Aceste ong-uri, rețele și platforme au o utilitate fie ea și limitată, mediocră, dar mă gândesc cum ar fi politicile EU fără ele? Probabil mult mai lipsite de realism, nu că au prea mult acum. Pe de altă parte, cine finanțează pe acești “sfătuitori”, cine dă bani rețelelor, marilor ong-uri cu baza la Bruxelles? Chiar UE desigur și atunci a mușca mâna care te hrănește devine ceva mai dificil, ipocrizia fiind mai ușor de digerat decât tăierea finanțărilor. Dar repet, sunt acolo și oameni foarte foarte OK, ca peste tot si ca în orice mediu și profesie.

Și totuși! În 2 zile si în n discutii despre tineri, voluntariat, nu i-am auzit pe oameni vorbind de criză si greutățile omului de rând. De ce ar face-o? Cât de mult poți empatiza cu omul de rând când bei un vin bun și mănânci papa bun la un restaurant în Bruxelles? Am ridicat problema banilor și faptul că un tânăr fără educație și bani, are clar alte obiective mai imediate decât grija de alții și voluntariatul.

Nu sunt ipocrit, eu însumi într-o anumită măsură, beneficiez de acest sistem în care sunt angrenat (cel al ong-urilor care promovează idei pro EU pe bani mulți, de care beneficiază milioane de oameni totusi dar și mai important, cei mai bogați dintre europeni și corporațiile din spatele scenei). Intervin aici cu un “principiu al compromisului rezonabil” pe care eu si multi alții îl invocăm instinctiv: sunt aici în poziția x, am beneficii, dar eu pot face și ceva bun, schimb, contribui, altul vine și doar profită. Asa că rămân aici, fac compromisuri de etapă, înghit, merg mai departe, influențez din interior. Dar acest principiu merge mână în mână cu altul: “principiul analizei interne” iar pe acesta NU îl aplicăm mulți. Într-un Uber, la o discuție cu o doamnă șofer, aceasta mi-a spus: dacă am fi sinceri și am face o analiză reală, am constata că mulți dintre noi, ajunși în functii de conducere, am face la fel și ne-am urmări interesul propriu. Rămâne de analizat de fiecare din noi, cât de sinceri suntem cu noi și cu rolul pe care îl avem de jucat în viața asta măruntă. Măcar să ne recunoaștem micimea și micimea, să nu mai înjurăm pe alții, care de fapt comit aceleași fapte ca noi, unii poate cu ceva mai multă imoralitate sau/și succes!

Pun în antiteză cu acei europarlamentari pe Ana Mendhes Godinho, ministru al muncii în Portugalia, om care pare că a reconciliat ceva mai bine cele două principii: ca ministru a inițiat mai multe reforme în sprijinul muncitorilor și pentru a reduce anumite abuzuri pe perioada pandemiei, a sprijini pe cei care lucrează în telemuncă. Un politician feroce, cu atitudine friendly, carismă si tot bagajul de care ai nevoie ca să atingi prostul, adică alegătorul. Dar a mișcat ceva, a impactat, și-a câstigat cumva beneficiile si drepturile.

Bulele astea sunt multiple, ar mai fi bula corectitudinii politice menită să îi apere pe toți cei discriminați, care se transformă cumva, într-o jignire a tuturor celorlalți, ceea ce vine în antiteză cu fix scopul inițal, dar asta este o discuție aparte.

În concluzie, nu vă mai uitați nici la primar, guvern, nici la Bruxelles, schimbările reale vin de la noi, de la cum înțelegem să balansăm si să facem un echilibru între compromis rezonabil și o analiză corectă a ceea ce vedem ca fiind în interesul nostru. A-ți apăra interesele în fața celor puternici, dar a fi în același timp corect cu cei din jur, a nu face rău, a ajuta pe alții atunci când poți, necesită o muncă continuă, o țesătură de acțiuni mici și mari de la fiecare din noi. Unii reușim mai mult, alții mai puțin, să recunoaștem asta măcar și atunci posibil să judecăm mai puțin pe alții. Cumva trebuie să ne împăcăm cu status-quo-ul propriei noastre vieți, așa cum o fi ea, bună rea și să muncim pentru a schimba și a îmbunătăți, fără venin, cu cât mai puține apasări. Spor!

Articolul acesta este o sumă de supoziții în fapt, pentru că nu știm în aest moment prea multe despre viteza cu care va începe implementarea noii generații de programe. Câteva certitudini:

• Bugetul pentru exercițiul bugetar 2021 – 2027 este de 26.2 Miliarde de Euro, o creștere seminificativă de la bugetul de 14.7 miliarde de Euro. Programul va continua cu siguranță și acele proiecte deja aprobate cu organizații din UK având roluri de coordonator sau partener se vor desfășura în condiții normale.
• Mobilitățile fizice ale tinerilor dar și ale lucrătorilor de tineret au un rol major în construcția noilor propuneri de finanțare ce vor fi depuse în viitorul apropiat prin acțiunile noului program;
• Procesul de acreditare al organizațiilor aplicante va asigura în teorie un fast – track pentru organizațiile aplicante. Acest pas poate fi însă la fel de simplu văzut ca un ”extra step” pe care îl vor executa gradual toate organizațiile.
• Există o determinare politică majoră pentru acest proiect și ca o opinie personală, Brexit a ajutat cumva, acest instrument în domeniul Educației dar și al coeziunii UE fiind unul foarte cunoscut publicului larg, în comparație cu alte programe. A fost astfel folosit și ca pârghie mediatică în lupta Brexit!
• Să nu uităm dimensiunea reală a acestui program în marea schemă a lucrurilor: 1 800 de mii de miliarde este bugetul total al Uniunii Europene pentru perioada 2021 – 2027, incluzând aici și pachetul uriaș de măsuri destinate diminuării efectelor pandemiei de COVID-19 asupra economiei EU. Erasmus+ este totuși un program mic, dar al cărui buget s-a dublat aproape în mod neașteptat.

Incertitudini:

• Când va începe noul program pe bune? Personal cred că va începe foarte târziu. Cu Asociația Imago Mundi suntem parteneri în aproape 14 mobilități pentru tineret care ar fi trebuit să se desfășoare în 2020 și nu prea sunt optimist că se vor desfășura nici în 2021! La modul realist în 2021 nu se știe dacă se vor implementa multe dintre finanțările contractate în 2019, dar apoi cele depuse în 2020!
• Organizațiile mici sunt cumva la pământ și mă refer aici la organizațiile din Estul Europei cu precădere, pentru care Erasmus+ este cumva singurul program mai consistent. Foarte mulți tineri facilitatori începători sau pasionați de Educație se văd obligați să se reorienteze profesional pentru că se bazau pe activități de training internaționale ca freelancers, clădind rețele de suport, sprijin și colaborare care le permitea să își asigure existența făcând ceea ce le place.
• Organizațiile mid și bigger size din Vestul Europei, cele profesioniste și cu structuri, angajați etc, nu erau oricum interesate de program din cauza resurselor considerate insuficiente alocate forței de muncă. Acestea au acces la alte surse de sprijin la nivel național foarte consistente, așa cum se întâmplă cu ONG-urile din UK. Să nu uităm că peste 500 000 de oameni s-au oferit voluntari pentru NHS la începutul pandemiei! După un interval pe care îl putem defini cumva ca ”pauză forțată” în implementare, multe dintre aceste organizații vest – europene ar putea decide că programul nu mai  este ofertant.
• Menționam într-un podcast în Martie 2020 că probabil și după pandemie, interesul tinerilor și disponibilitatea de a participa de exemplu la mobilități se va reduce drastic din mai multe motive: teama de infectare, a lor sau indusă de familii reticente și cu membri mai vulnerabili, șomajul în rândul tinerilor (nu prea mai ai chef de plimbare dacă nu ai bani de o cafea măcar!), ruperea acelei „țesături sociale„ care încurajau mobilitatea și schimbul de idei și experiențe.

Concluzii nu prea sunt multe, dar unele proiecții pur subiective pot emite:

Programul E+ 2021 – 2027 va fi de fapt un program pentru 2022 primăvara – 2027 iarna 😊 Organizațiile se vor ”cerne”! Rămân cele puternice și cele mid level, care își mențin o rețea puternică și care vor trece rapid peste această etapă. Dacă la modul realist,nu se vor include costuri de personal consistente pentru desfășurarea unor proiecte noi, într-o perioadă de timp previzibilă de 1-2 ani calitatea proiectelor va scădea în loc să crească.

Impactul Covid – 19 asupra E+ cu toate domeniile sale de acțiune, formare vocațională, învățământ și tineret, precum și sport și universități, este devastator.  Obiectivele sunt ambițioase, finanțarea este generoasă raportat la trecut, dar realitățile arată un semi – faliment al celor „conectați„ la această sursă de finanțare pentru educație, în condițiile în care UE va tremura (din nou) la șocurile induse de o nouă criză economică ce va afecta fix pe unii dintre cei mai importanți beneficiarai acestui program, tinerii vulnerabili cărora le vor lipsi timpul, resursele și energia pentru a se implica!

Mi-am propus să îmi adun gândurile acum la început de an și să mă focusez asupra opiniilor și ideilor personale, pentru că de fapt războaiele viitorului (deja aici de fapt) se duc pe atenția, identitatea și sentimentele de apartenență ale oamenilor. Acestea sunt bunuri personale, supuse unui atac constant, așa cum altădată puținele bunuri și rezerve de hrană erau ”vânate” de soldații imperiali în teritoriile unde se desfășurau campaniile militare! Provocările anului 2021 vor fi atât de mari, problemele vieții zilnice  ne vor obosi inevitabil iar pe lângă acestea, suntem tot mai mult pioni pe un câmp de luptă informațional și de cât de conștienți suntem de asta, depind atât sănătatea noastră mintală cât și modul în care ne adaptăm noului context.

Cui dăm atenția noastră? Cui ne-o cumpără sau ne satisface altfel de nevoi?

Am urmărit cu stupefacție revărsările de injurii la adresa celor 70 % care nu au votat pe 6 Decembrie 2020, emise de cei care au votat tradițional cu dreapta, pentru ca apoi să văd consternare sau apoi tăcere la târguiala specific orientală a 3 partide pentru poziții și influență și numirile discreționare în funcții. Am văzut și cascada de invective adresată la modul general de fiecare partid la adresa adversarilor. Fiecare partid și-a menținut poziția cu puțină considerație pentru „interesele țării„ asta și pentru că votanții lor le sunt în mare măsură captivi și convinși că dreptatea în negocieri le aparține numai lor. Și atunci dacă „toți sunt la fel” (a se citi cu atenție la modul metaforic) ce diferențiază cu adevărat modul în care noi vedem, judecăm și evaluăm partidele? Răspunsul este ca și în țări cu tradiție democratică mai solidă același: diferența dintre partide constă în faptul că unele îmi câștigă atenția și apartenența la traseul pe care îl au în vedere și altele nu!

În Ianuarie și Februarie 2017 am fost la protestele din Piața Victoriei, dar și la protestele mici mici în comparație de la Palatul Cotroceni. Am vorbit cu corporatiști, unii bine trecuți de 50 de ani în Piața Victoriei. Unul dintre ei mi-a spus foarte clar că el iese la proteste pentru că pentru el, orice politică guvernamentală contra corporațiilor, îl lovește direct la buzunar. Într-o logică relativ obiectivă, nu văd de ce este diferit un asemenea protestatar, de pensionarul care își dorește pensia mărită și care protesta cumva trist, în fața Palatului Cotroceni? Au aceeași legitimitate, doar interesele și obiectivele sunt diferite. Am ascultat de asemenea, eu însumi, ”live” cum un pensionar pe cale să plece de la Palatul Cotroceni, deplângea faptul că fiul lui a fost convins de trădătorii din Piața Victoriei și nu mai discută unul cu altul. Mi s-a făcut milă, dar am înțeles că într-o dinamică familială relativ funcțională, asemenea divergențe de opinii politice nu ar fi suficiente pentru o ruptură. Probabil rănile sunt mai adânci acolo.

Democrațiile Europei occidentale, luate ca etalon, sunt o extraordinară și fabuloasă construcție, în care interese divergente, grupuri mari, medii și mici de putere, o clasă mijlocie încă puternică, se confruntă între ele și încheie adesea acorduri, armistiții într-un spațiu economic și civilizațional cu 450 de milioane de locuitori dar care reprezintă aproximativ 20 % din economia mondială! Noi suntem în curtea din spate a acestui uluitor complex și cel mai probabil, de fapt absolut sigur, vom fi absorbiți de acesta, dar pe un orizont de probabil 50-60 de ani, deci mult prea mare, ca să schimbe cu ceva viețile celor care decid să rămână în România. Dar și atunci, vom rămâne marginali ca putere de decizie, dar probabil mai apropiați ca standard de viață și chiar ca și mentalitate. Vom fi „mâna„ care va lucra a acelui organism, nu neapărat creierul, dar tot vom fi mai sănătoși ca societate. Probabil, poate!

Ce nu se va schimba prea rapid, este ușurința cu care demonizăm pe cei cu alte interese decât ale noastre. Faptul că suntem o civilizație mică și măruntă (încă) reiese din virulența cu care într-o societate, cetățenii își atacă ”adversarii” ideologici din interior: în Vest venin fin, cuțite la spate – iar accesele de violență între cetățeni în spațiul public și mă refer aici la mase, sunt în genere excepții – în Estul nostru prin virulență, invective, jigniri, insulte, certuri constante și dialog inconsistent. Ceva mai la est, spre Orientul Mijlociu frământat, fragmentat și divizat, vorbim deja de bombe, oameni care se calcă în picioare și asasinate la comandă pentru capturarea puterii sau sprijinirea idolilor personali. Privind geografia, evoluțiile istorice, economia și sistemele de civilizație, avem o dovadă în plus că democrația costă. Chiar și în România, există ușoare diferențe între Ardealul urbanizat încă din Evul Mediu (cuvântul oraș vine la maghiarul varoș), unde s-au creat alte structuri de putere și implicit mentalități și Muntenia urbanizată la o scară semnificativă doar în comunism; în Interbelicul lăudat maxim 20% locuiau la oraș, la nivelul întregii țări.  Dăm așadar pe plan societal, atenția cui ne-o cumpără într-un fel sau altul: primarului care ne-a făcut ulița, celui care ne-o promite, partidului care ne mărește pensia sau celui care ne sprijină businessul și este firesc să fie așa! Singura chestie retrogradă este nivelul la care ne coborâm deseori pentru a dărâma nu doar adversarul dar și pe amărâții captivi unor interese ca și noi, care dau atenția lor altor factori de decizie.

Social Media! Facebook câștigă 70 de Miliarde de Dolari anual din atenția noastră! Noi muncim efectiv pentru acționari, în minutele în care ne petrecem timpul pe Social Media. Prin faptul că sunt la conducerea unei organizații care are anumite obiective educaționale, dar trebuie să satisfacă și interesele de „publicitate” ale finanțatorilor cumva, eu personal caut să captez atenția altora. Mi-am propus să devin mai etic, mai corect și mai responsabil în această privință, caut încă soluții. Pentru că văd, simt că atenția este un bun uriaș, pe care fiecare dintre noi ca individ îl posedă și un bun vânat de companii, politicieni, etc. Am postat de mult pe Facebook, un Ted Talk al lui Cal Newport despre beneficiile în a nu avea un cont pe social media. Dar pentru el ca și om în cercetare și mediul academic este mai ușor decât pentru cineva care caută să mențină o rețea de contacte profesionale, etc. Plus, există beneficii reale privind comunicarea cu cei dragi, reversul fiind desigur că este și o nouă mahala, dar există mai multe fațete ale fenomenului, clar. Și chiar dacă sună cam dur, unii oameni au pur și simplu o viață mai anostă, în care nu se întâmplă multe și simt nevoia unei evadări! Ce impact au tehnicile de vânzare și persuasiune asupra generației tinere mai ales, total neechipată mai ales emoțional pentru a face față acestor provocări?

Moderația este probabil măsura și aici. Dar de ce Atenția noastră are impact asupra Identității noastre? Pentru că vrem nu vrem, așa cum faptul că mâncăm fast – food sau quality food are impact asupra fizicului și sănătății, tot așa ceea ce consumăm ca și conținut și informație, știrile, programele, filmele, cărțile, interacțiunile umane via social media dar și schimburile autentice în viața de zi cu zi, etc. au un impact puternic asupra a ceea ce suntem, a cum ne percepem pe noi înșine și a modului în care ne raportăm la societate în ansamblul său.

Cât din noi este cu adevărat produsul nostru individual? Cât de mult ne-au influențat mediul familial, cartierul, educația, comunitatea, țara în care trăim, programele pe care le consumăm, oamenii pe care îi iubim sau … nu? Cât de mult ne-au influențat propriile traume, sau din contră șansele sau iubirea primite de la alții? Uităm adesea acest IMPACT și ca atare judecăm rapid și adesea elitist pe ceilalți, trecând opiniile și judecățile emise de noi, printr-un filtru care de fapt, NU este creația noastră personală, ci a exteriorului.

Aparținând unor construcții sociale, unor comunități, unor grupuri de interese, trebuie să recunoaștem cinstit, că ne plac unii sau displacem pe alții nu doar prin prisma a ceea ce sunt ci și prin prisma a ceea ce înseamnă pentru noi, că ne grăbim să iertăm uneori greșelile unora din grupuri din care facem parte, că găsim scuze idolilor noștri, etc. Trebuie să conștientizăm totuși că suntem inerent egoiști și că altruismul implică de fapt efort conștient, voluntar. La fel sunt și gândesc și „ceilalți„ cu opțiuni diferite de ale noastre! Și poate astfel, conștientizând asta, ajungem ceva mai toleranți, ceva mai dispuși la dialog real, nu doar la confruntare și clădim vieți și comunități ceva mai calme, mai relaxate, mai „trăibile”.

Am realizat despre mine însumi, că am un prag de suportabilitate în relația cu alții, am învățat în vara anului 2020 că mă pot pierde cu firea și mă pot grăbi să judec și să aplic soluții categorice privind prin propriul meu filtru fără să evaluez cum a văzut altul o situație/conflict, deși credeam că m-am eliberat de asemenea mod de gândire. Am aflat de asemenea că să fii filantrop, să fii larg la inimă cu ceilalți costă, că implică costuri de energie, de timp, de resurse interioare pe care nu toți le au. Și că influența mediului exterior nouă este cu mult, cu mult mai mare decât ne-ar plăcea nouă să credem!

Avem dreptul la opinii personale, dar … ale cui sunt ele?! Când cineva se uită doar pe CNN, poate înțelege resorturile, dorințele și motivațiile votanților republicani? Dacă eu mă uit doar pe Antena 3, pot înțelege ce este greșit cu cei care finanțează și susțin acest post? Dacă mă uit pe România TV câteva ore pe zi și nu mai citesc nimic altceva, cât din ceea ce eu cred despre mediul politic îmi aparține? Dar dacă citesc doar Hot News sau Digi24 sau Mediafax? Nu cumva avem vreo părere foarte bună despre capacitatea noastră de a face față manipulărilor? Faimoasa ”bulă„ de informație de pe social media, în care fiecare interacționăm doar cu oameni cu interese similare a făcut ca de fapt majoritatea să ne predăm cu totul unui curent de gândire sau altul. Iar atunci când vorbim de tendințe de modă, despre shopping, despre produse electronice, muzică, suntem de fapt tributari tot tendințelor externe, lucrurilor pe care desigur ajungem să le consumăm din proprie voință sau …nu chiar?

Care este soluția, cum să ne gestionăm atenția, cum să tăiem firul în patru și să identificăm cât din ceea ce credem ne aparține nouă, cât ne-a fost indus? Este greu în societatea de azi, tot mai complexă să fim bine informați, să pretindem că posedăm o minimă obiectivitate. Asta implică documentare, consultarea mai multor surse de informare, crearea de fiecare dintre noi a unui plan concret de utilizare a media, în sensul identificării informațiilor de care avem nevoie, înseamnă de asemenea să ne expunem altor puncte de vedere contrare cu ale noastre, să ascultăm oameni cu opinii nuanțate, să nu excludem că uneori ne putem înșela și că grupul cu ale cărui valori ne identificăm se poate înșela. Până la urmă, crearea unei gândiri mai flexibile, implică muncă cu noi înșine, dar răsplata este pe măsură. Ce lume grozavă ar fi cea în care oamenii ar accepta și opiniile altuia și în care pe lângă confruntare, ar exista și dialog real!

Spun că sunt și profesor de Istorie, pentru că în ultimii ani activitatea mea de dascăl a fost mai mult în plan secund. Am lucrat în domeniul ONG, pentru British Council, programe europene, chestii  mai cu „staif„ bla bla… Am ales totuși să revin și la catedră din 2018, dar cu jumătate de normă. Tot la țară unde am predat cu ceva întreruperi din 2005 până în prezent practic. Îmi plac copiii de la țară de acolo, încerc să fac ce pot, dar am trecut de mult de faza idealismului și vorbelor mari. Fac cât pot, mai mult decât unii, CLAR mai puțin decât alții.

Sunt destul de conectat pe social media și văd și valea plângerii și oameni care se laudă că au găsit soluții la predatul online și nebunia de acum. Unde suntem  eu și colegii mei din  comuna Mălureni, Arges, colegii mei din mediul rural din toată țara în filmul acesta? Sincer nu prea îmi știu rolul bine încă.  Am 9 ore de predare pe săptămână și de la începutul pandemiei, știind că practic la țară 1 din 2  elevi cel mult au acces la internet pe bune, nici nu m-am obosit să predau vreo oră până la sfârșit de aprilie. Cei de la recorder.ro au un reportaj înfiorător de  realist despre situație:Şcoala online în ţara offline: „Dacă n-au semnal acasă, ies două uliţe mai încolo“ Alți colegi de limba engleză, română, matematică etc. au încercat și așa cum a fost posibil și cu cine, au făcut câteva ore încă înainte de ”obligativitatea„ impusă la sfârșit de Aprilie. Îi felicit la modul sincer! Eu NU am făcut-o. Probabil mi-am căutat și găsit ușor și scuze și am zis că mai bine dau prioritate altor lucruri decât predatului online pentru câțiva copii. Ăsta sunt …

M-am conformat cerințelor și obligativității relative de la sfârșit de aprilie și am făcut deja 9 ore de online în săptămâna 27 Aprilie – 3 Mai, după ce a reușit școala și colegii cu lupte grele și sute de mesaje, telefoane, comunicări cu părinți să seteze platforma adservio și să începem orele. Și câtă muncă de comunicare a implicat setarea acestor platforme: părinți, diriginți, profesori. Experiența mea online, după doar câteva ore:

–          Adservio este o platformă cumva comunistă (nu știum cum sunt altele), merge să comunici video și audio doar one to one, sau tu vorbești ceilalți ascultă, adică s-a schimbat profesorul care desemnează copilul care răspunde rigid, cu un sistem online în care profesorul vorbește online și ceilalți ascultă tăcuți. Numai că acum elevii pot să și doarmă în timp ce tu vorbești cu alt elev. Am clase cu 4-5 elevi! DA, atât de mulți, ceilalți mulți fără acces la net sau/și de etnie romă, nici nu sunt pe platformă. Cum este să predai unui grup de 20-30 de elevi online? Este crunt, asta aud de la toți colegii din rural și urban. Si practic frecție la un picior de lemn:

– Am convenit cu elevii mei cei  mulți, 4-5 la clasă, să folosim și altceva: zoom, etc. A mers mai bine și conectați la adservio așa de formă, ne-am mutat pe Zoom unde am putut măcar să ne auzim și să vorbim toți unii peste alții, ca la școală! O elevă a reușit în prima din cele 2 ore pe care le am cu ei săptămânal, să intre online din grădină că în casă nu avea semnal bun la telefon. Telefon da, că laptop de unde. A doua zi nu a mai reușit să intre. Să mai spun că avem și elevi cu CES, cum credeți că o fi online cu ei?

– NU i-am pus pe elevi să scrie nici un cuvânt cu pixul, cu o clasă nici nu am reușit să fac mare lucru, fiind prima oră în care am intrat pe adservio. Le-am trimis elevilor filmulețe, am căutat prezentări succinte ale unor teme, am încercat să discut cu fiecare, astfel încât să își audă vocea și să îi audă pe ceilalți. Le-am simțit plictisul, dorința de a face ceva, de a ieși din izolarea mentală și fizică în care se află. Unii deja au obosit, un  elev a trimis deja o învoire spumoasă dirigintelui, motivând că îi vine un laptop în 4-5 săptămâni sau o lună și ne caută el când poate reveni online!

Soluții, ce am încercat / voi încerca să fac? Am renunțat de mult ca la Istorie mai ales să îi pun pe copii să memoreze otova tot felul de chestii. Am elevi super inteligenți, dar și unii care cât sunt ei de cuminți, nu pot sau nu vor. Așa că la orele normale, predau esențialul și discut, problematizez, le cer să facă legături  între evenimente, cauză, efect. Am rămas șocat acum câțiva ani când am realizat că ei nu știu să formuleze întrebări. O fi ăsta semn de analfabetism funcțional? Așa că ei formulează des întrebări la orele mele și ca atare încep să mai înțeleagă ceva din ce citesc. Am renunțat la obiective înalte, îmi propun ca fiecare să rămână cu ceva cât de puțin și cel care poate mai mult și vrea, să aibă uneltele necesare. Vă invit la țară, unde unii copii vin la școală că li se dă lapte și corn și mai iau și de la colegii mai norocoși porția, vă invit să faceți performanță cu ei. Cu metode fancy și șmechere, cum aud pe la conferințele și cursurile pe la care particip prin toată Europa. Basme!

Cum am adaptat și voi adapta abordarea asta la online? Nu îi pun sub nici o formă să scrie lecția cu pixul în fața unui ecran. Le dau materiale pe care le găsesc online, sau le creez singur, vorbesc cu ei, așa cum pot și mă pricep. Am început să folosesc aplicația mentimeter, care ca și kahoot, dă un anumit dinamism. Dar ia timp și practic îmi dau seama că de fapt noi și elevii suntem încă în faza la care învățăm cum să folosim diverse chestii și unelte online. Imi bat capul cu 5-6 elevi maxim, dar să faci asta cu 20-30 cum fac colegii mei, înseamnă de fapt să predai despre online și nu despre materia ta în sine, pentru o perioadă bună de timp. Nu este nevoie să fim specialiștii lui pește, putem să facem fiecare ce putem, cum putem, este mai bine decât nimic, dar să ținem cont și de psihicul și realitatea situației în care se găsesc elevii noștri.

Pe termen mediu, avem o șansă. Să ne ajutăm reciproc!  Pe edupedu.ro, pe digitaliada. ro, pe didactic. ro, pe livresq, pe n platforme, apar tot mai multe materiale puse la dispozitie de profesori inimoși, care pot fi adaptate și folosite de fiecare profesor, pentru a preda celor care pot să fie online. Ceilalți copii nu există! Sunt copiii sacrificați de părinți, școală, autorități care au dat bani pe festivaluri, mici și orice în anii precedenți, în loc să facă minime investiții pentru elevii mai amărâți. Pentru cei mulți de la țară, online-ul este un vis. De ce spun atunci că avem o șansă? Pentru că materialele puse la dispoziție de profesori faini, ne pot ajuta să ne facem treaba mai bine cu cei care pot fi totuși online, iar la toamnă când recuperăm materia pentru cei mulți, le dăm acolo niște chestii printate și profităm de faptul că am trecut prin materie cu o parte din ei și DISCUTĂM, vorbim mult cu ei, ne concentrăm pe cei care nici nu au fost în online. Implică un efort uriaș de timp să pregătești materiale singur, mult  mai puțin timp însă ca să adaptezi ceva existent. Și ne putem concentra pe ce este important, să dialogăm cu elevii.

Este OBLIGATORIU învățământul online? Ce putem face? Ca profesori, suntem într-o nouă etapă în care trebuie să învățăm lucruri noi. Și nu este ușor. Elevii sunt deprimați maxim, părinții la fel.

Pe hârtie și 6% pentru educație este obligatoriu, nu?! Cum să fie obligatoriu să ții online un copil de 7-8 ani, 6 ore online? Nu se poate! Cum să fie obligatoriu să pui un profesor de 65 de ani cu probleme de vedere să stea online 6 ore? S-a dat o lege prin care cadrul didactic se pensionează la 65, dar nu știu dacă o lege care să îl oblige și să fie sănătos și cu vederea bună ar merge! Cum să faci ore de sport online? Adică îl ții n ore online și mai adaugi și o oră de sport online?  Cum obligi de exemplu un cadru didactic care poate are doi-trei copii în dotare și cheltuielile aferente, să își transforme casa în secție de IT și să aibă o mie de laptopuri, din ce bani? Cum să ții online o zi întreagă pe copiii care nu știu nici să țină pixul în mână fără părinte lângă el? Și dacă părintele muncește?

Există o soluție, respectăm legea așa cum o respectă și cei care ne conduc, adică mai din părți. Facem ce este omenește posibil și ca profesori și ca elevi! 4 ore pe zi cu elevi de clasele I-IV? NU, facem 1-2 ore ținând cont de limitări, de capacitatea reală a copiilor, de disponibilitatea părinților, etc. Ești profesor la gimnaziu, pentru elevi de clasa a VIII-a cu examenul în față? Dacă ai o disciplină ne-esențială, ții cont de asta!  Ești elev de liceu și ai BACUL? Să știi că media ta se va încheia oricum, este un ordin care reglementează asta, cere-le profesorilor informații, sau intră aici pe edupedu.ro: ULTIMA ORĂ Cum se vor încheia mediile elevilor de la învățământ primar până la liceu, pentru fiecare situație în parte, document trimis de minister școlilor. Așa că intră online la orele la care poți și ai un interes, cum ar fi un examen care se apropie.

Ești profesor la țară și ai copii care  au net doar pe telefon? Folosește whatsappul și trimite-le ceva materiale acolo celor care au telefon și pot să vadă ceva măcar pe mobil. Discută cu ei când și când, dacă poți, mai ales dacă le ești diriginte. Să fim flexibili, așa ne adaptăm la nebunia de acum. Normele sunt generale, soluțiile sunt însă individuale, altfel  nu avem cum să rezistăm.

Astăzi, au trecut 4 săptămâni „virale„ dacă luăm ca reper momentul în care s-au închis școli, s-au impus reguli mai dure de distanțare social, etc. Personal, câteva plusuri și minusuri legate de timp:

+ Mi-am fixat ore clare de somn: stingerea între 12.00 – 01.00 noaptea și trezirea între 8.00 – 08.30 dimineața, fără excepție, inclusiv în weekend. Este un miracol că am reușit asta, nu știu nici eu cum.

– Nu am citit nici pe departe cât mi-am propus; asta dacă nu includ subtitrările de la filmele de pe Netflix!

+ Am lucrat fără excepție minim 6 ore pe zi, maxim 7, în weekend nu mai mult de 1-2 ore; pentru unii însă munca de acasă este basm … și înțeleg asta, chiar cred că le este mai greu. Să nu mai zic de cei care nu mai au, sau știu că nu vor mai avea un loc de muncă.

– După 3-4 zile de panică totală, am redus destul de mult timpul petrecut privind știrile. Totuși petrec încă prea mult, 30 – 60 min zilnic pe știri. As vrea să reduc la 15 minute maxim pe zi. Pe social media, nu stau mai mult de 30 de minute adunat pe zi, urmărind un film, un articol postat de cineva din listă, etc.

+ Am respirat aer curat, jumătate de oră în fiecare zi, fie și făcând tur/retur spre birou. Sau în weekend, am făcut o declarație pe proprie răspundere și am ieșit singur la o plimbare prin cartier. Nu, nu încalc distanțarea socială, doar îmi apăr sistemul imunitar. Asta cu statul acasă, încuiat între patru pereți, chiar nonstop, mi se pare de fapt că este mai degrabă o reflecție a fricilor personale și nu a stabilității și responsabilității pe care toți trebuie să o avem față de ceilalți, da!

– Îmi propusesem să fac sport, mult sport, pe fiecare zi. Dar să fie zic, începând de mâine …

– Îmi lipsesc contactul cu prietenii, călătoriile mele, legăturile cu oamenii la care țin și pe care îi iubesc. Încă am nevoie să mă adaptez la realitate, pentru că restricțiile vor mai dura, la un nivel mai redus gradual, dar vor mai continua. Munca cu sine, adaptarea la ce ni se întâmplă zi de zi, nu trebuie de fapt să se termine niciodată.

+ Cu siguranță am lucrat și mai mult decât de obicei, cu mine însumi ca să cultiv emoții pozitive, am încercat să comunic așa cum a fost posibil cu oameni care fie au nevoie de sprijin, fie îl pot oferi, fie ambele.

+ Mi-am setat obiective pe termen mediu și lung, îmi acord zilele acestea timp să planific anii nu pe 1 sau 2 ani, ca până acum, ci pe intervale de 5-10 ani. Probabil se numește atingerea maturității (ar fi cazul deja!) și utilizarea timpului liber pentru analiză internă.

+ și – Îmi este imposibil să fiu vesel și happy tot timpul, cred că nici nu este sănătos. Învăț să am ore, chiar zile în care să fiu mai „defocusat”, fără energie, dar să  țin constant o lumină de veghe care îmi spune să fiu calm, că stările ”ne-bune” sunt necesare pentru descărcarea emoțiilor și vor trece. Ca minus, posibil să fi „uitat„ oameni, să nu înțeleg că sunt unii pe care un semn i-ar bucura. Posibil să cred, ca fiecare, că este datoria celuilalt, nu a ta să întrebi de sănătate pe altul, sau să nu sesizezi nevoia altuia de comunicare.

Complicat, foarte complicat să ai echilibru în general! Dacă toți oamenii căsătoriți și cu familie ar fi fericiți automat, nu am mai avea divorțuri și ar scădea numărul depresiilor. Dacă toți oamenii singuri ar fi fericiți, atunci ar alege toți rețeta asta. Dacă toți bogații ar fi fericiți, multe vedete ar mai fi încă în viață, iar dacă sărăcia ar aduce automat nefericire, în India ar fi cu un miliard de oameni mai puțin, s-ar arunca în Gange cu toții. Din tot ceea ce am trăit, am mai citit și ascultat de la alții, încep să înțeleg că da, viața este probabil doar o etapă (spre ce, nu știu): averea, poziția socială, familia, iubirea, cariera, bucuriile, tristețea, moartea, boala (sau evitarea unora și obținerea din plin a altora), nimic din toate astea nu pot deveni scop în sine (deși devin prea des). Oamenii își fac din avere un scop și când o obțin, află că tot nu au ce vor, din familie își fac un refugiu și nici acesta nu servește de multe ori, din poziție social un scop și află că scopul nu este cu tine seara sau când nu ți-e bine, etc. Toate acestea doar ajută, dar un ajutor de suprafață, sunt necesare, dar nu la modul în care ne-am aștepta să o facă. Probabil doar ieșirea din noi înșine, sprijinirea altora, a copiilor, a oamenilor în general, clădirea unor experiențe personale, construirea unui sine puternic dar nu egoist, pot da de fapt nu sens, ci însemnătate vieții. Încă nu știu cum să transform acest proabil în realitatea mea proprie, dar încep să lucrez în direcția asta. Fie ca pandemia și izolarea asta să dea fiecăruia dintre voi, ocazia de a sta de vorbă cu voi înșivă! Dar să vorbim fiecare cu sinele mai repede și să revenim la gălăgia vieților noastre, ducă – se și pandemia mai repede. Poate vom ieși din „izolare„ cu o inimă ceva mai deschisă către ceilalți!

Este clar, suntem toți online acum și inclusiv Netflix a cedat solicitărilor Comisei Europene de a reduce streaming HD pentru a nu se prăbuși traficul de net! Pandemia ne-a izolat în case, a redus și diminuat și așa fragilele legături sociale, pentru că oricum deveneam o societate însingurată social. A crescut exponențial vânzarea de gadget-uri gen căști, camere, etc. , fix pentru a ne adapta și a lucra mai eficient de acasă. Eu însumi am început să mă adaptez și sunt mult mai interesat de achiziționarea unor echipamente, programe software și mă pregătesc să îmi dezvolt competențe în platforme, comunicare online, etc.

Și cu toate acestea ca formator, profesor și cumva ”părerolog” în chestii legate de domeniul educației și al proiectelor europene, spun că interacțiunea în educație, dorința oamenilor de a învăța cu sens și într-un cadru apropiat cu căldură și conexiune umană vor crește în noul context! Online-ul va redeveni și trebuie să rămână, deși cu importanță probabil crescândă, un mediu secundar pentru învățare, prioritate trebuie să aibă învățarea alături de alții! În ciuda titlului, nu cred este vorba de o competiție, mai degrabă vreau să subliniez de ce este importantă pe viitor o schimbare chiar în modul în care învățăm la modul tradițional!

Pe 8 Martie am desfășurat la Imago Mundi, asociația pe care o conduc, ultimele ateliere din primăvara asta. Au fost o surpriză absolută! Un atelier despre teatru impro, o întâlnire de lucru cu profesori despre programul Erasmus+, un altul despre feminism, violență în familie, conflict între sexe și generații. Așa cum se întâmplă în ultima vreme, ”show-ul” a fost condus de tineri care au gestionat atelierele, au condus discuțiile. Voluntarii si profesorii de la Imago Mundi sunt principalul tezaur al asociatiei, cei care mișcă lucrurile. Profesori și tineri nemaipomeniți care au  avut fix cadrul necesar pentru a interacționa, pentru a dezbate idei. Ultimul atelier, cu 30 de tineri discutând despre feminism și de aici despre n”!” alte subiecte trebuia să țină o oră și jumătate, a ținut aproape trei până la urmă! Și m-am întrebat, de ce? Ce i-a făcut pe acești tineri să stea atâta timp împreună într-o zi de duminică?  Bun, răspunsul este simplu și complex în același timp: audiență și oameni cu idei diferite de ale lor, un spațiu în care discută cu oameni din afara cercului lor;  alt mediu decât școala unde în ciuda bunelor intenții ale profesorilor, se face deseori doar predare nu și învățare în sine; cel mai important factor, INTERACȚIUNEA umană, lucru cu care într-o epocă a tehnologiei, nu mai suntem învățați. În Occident însingurarea umană este tot mai mare și România ca toate țările est-europene, a preluat trendul.

Abilitățile deja dobândite de formatori, educatori, profesori care deja și-au ”făcut mâna” și știu să ghideze oameni în procesul de învățare vor fi esențiale după această criză care va dura mult. Sper de asemenea că în noul context vedete vor fi mai ales medicii, cercetătorii, neglijați până acum în detrimentul unor celebrități fără nici un impact.  Nu mă îndoiesc nici acum de memoria scurtă a oamenilor, cu toate acestea în mod categoric, un anumit procentaj din populație își va schimba comportamentul, va învăța lecțiile necesare din pandemie. Pentru ceilalți sosirea la un moment dat a unor medicamente, vaccine, va crea o barieră mentală, oamenii vor lăsa acest episod în urmă. Dar cu ce preț, inclusiv pentru sănătatea mentală? Activitățile de coaching, activitățile de consiliere psihologică pentru indivizi și grupuri, necesitatea recreării unor lanțuri de încredere în domenii unde lucrul în echipă este important,  vor fi esențiale pe un orizont de 2-3 ani după acest moment.

Cât despre activitățile umane față în față, utilizarea cumva în exces, de nevoie, a online-ului acum, ar trebui să aibă să aibă totuși și un impact pozitiv prin reinterpretarea a ceea ce este mai important de făcut cu elevii și cu tinerii la catedră sau în alte contexte de învățare. Deja ca profesor într-o mică comunitate rurală, unde la modul cel mai sincer, pentru mulți copii a ști să scrie și să citească este deja o mare realizare (cauze știute, mai ales în rural) pe când alți elevi  din aceeași clasă învață și țintesc direct spre licee de top, la ora mea de Istorie, îmi rezerv 5-10 minute să discutăm despre teme conexe sau orice alt lucru care să îi pună în contextul de a-și exprima idei. Resping total ideea că acumularea de informații este greșită, pentru că au copiii smartphones: este absolut esențial ca un tânăr să știe și să memoreze lucruri, altfel nu poate trece la conceptualizări și analize mai profunde ale unor fapte, fenomene, procese – . Dar CLAR si CATEGORIC trebuie să conștientizăm că trebuie să îi învățăm pe tineri să discute, să argumenteze, să se dezbată, să accepte opinii diferite de ale lor, trebuie să îi învățăm să spună o vorbă bună, să se privească în ochi, să se îmbrățișeze, să comunice real cu ceilalți. Online-ul își are limitările lui  și sunt convins că după această criză (gravă, dar nu în top  comparativ cu altele prin care a trecut omenirea, dar una categoric inedită) că noi cei care îi adunăm și mobilizăm pe oameni (formatori, psihologi, profesori, ong-iști) vom avea și mai multe de făcut pentru a-i uni cumva din nou pe oameni, pentru a reface țesăturile sociale care ne unesc!

Am asistat involuntar la o discuție în centrul Bucurestiului atât de fierbinte încât am simtit parfum de paprikas din Ditrāu. Protagonistii: un grup de pensionare energice la scara unui bloc și angajatul unei firme de transport care ajuta pe cineva să se mute. Subiectul: provincialii care au invadat Bucurestiul si care le furā copiilor lor locurile de muncā. Am rāmas mut si am apreciat privilegiul de a locui intr-un fel de oras interzis. Am văzut cu ochii mintii, oameni din toatā țara plini de dorinta de a veni și a fura locul de munca al nepotului vecinei mele. Să mai spun ca una din doamne avea un puternic accent moldovenesc? Am întâlnit la un moment dat bucureșteni de Calea Mosilor, pensionari locuind intr-o casă veche, amatori de Operăsi Teatru și cu copii realizati si nepoti; garantat si astazi cei doi au  alte preocupari decat sa stea la barfa cu baiatul care muta mobilă. Mi-am adus apoi aminte ca am mai avut o discutie similara cu un taximetrist, măcar deschis dialogului, el insusi venit din … Arges acum 30 de ani și supărat pe provinciali ca el dar mai tineri. Incerc sa inteleg atitudinea asta, dar cu greu o pot digera totusi. De cate ori să mai spun ca avem 5 milioane de oameni care sunt imigrantii si provincialii altora?! Ma gandesc cum ar fi aratat Romania cu ei acasă si gasesc o singura varianta de raspuns: o țară mai prosperă pentru unii, plină de patroni romani care i-ar fi exploatat cu veselie pe co-naționali dar pentru mai multe ore pe zi sigur, și pe bani mai putini decat sunt exploatati de Occidentali. Iar milioanele de oameni care au plecat stiu asta si de aceea nu se intorc. Suntem și ma refer aici la o buna majoritate, frustrați și condiționati de propria saracie ca natie si nu ma refer doar la saracia materiala, ci la cea culturală si spirituală. Vrem nu vrem majoritatea așa suntem, săraci.
Imi dau mie insumi un sfat atunci când dau de oameni de genul acesta: sa merg linistit inainte in ciuda unei revolte de moment, sa ignor si sa fiu constient ca de convingerile adanc inradacinate intr-o persoana, nu te poți atinge. Ca indivizi putem doar să ne imunizăm, să ne adaptăm și să trăim alaturi de acesti oameni. Fiecare din noi duce o lupta si o cruce in viata asta, conteaza mai mult ce gandim noi decat ce gandesc altii, conteaza mai mult ce exemplu dăm unui numar mic de oameni în jurul nostru, decat ce spunem potential unor sute prin vorbe si sfaturi.
Între timp sunt astăzi la Bruxelles și mă gandesc ce spun doamnele valone despre flamanzii care vin la Bruxelles sa ia joburile nepotilor? Sau oare spun asta despre români?! Dacă suntem atât de fragmentați cu noi înșine, chiar nu mă miră că mulți pleacă și culmea exportă cumva aceleași mentalități ei când vine vorba de români și nu numai.