Astăzi, au trecut 4 săptămâni „virale„ dacă luăm ca reper momentul în care s-au închis școli, s-au impus reguli mai dure de distanțare social, etc. Personal, câteva plusuri și minusuri legate de timp:

+ Mi-am fixat ore clare de somn: stingerea între 12.00 – 01.00 noaptea și trezirea între 8.00 – 08.30 dimineața, fără excepție, inclusiv în weekend. Este un miracol că am reușit asta, nu știu nici eu cum.

– Nu am citit nici pe departe cât mi-am propus; asta dacă nu includ subtitrările de la filmele de pe Netflix!

+ Am lucrat fără excepție minim 6 ore pe zi, maxim 7, în weekend nu mai mult de 1-2 ore; pentru unii însă munca de acasă este basm … și înțeleg asta, chiar cred că le este mai greu. Să nu mai zic de cei care nu mai au, sau știu că nu vor mai avea un loc de muncă.

– După 3-4 zile de panică totală, am redus destul de mult timpul petrecut privind știrile. Totuși petrec încă prea mult, 30 – 60 min zilnic pe știri. As vrea să reduc la 15 minute maxim pe zi. Pe social media, nu stau mai mult de 30 de minute adunat pe zi, urmărind un film, un articol postat de cineva din listă, etc.

+ Am respirat aer curat, jumătate de oră în fiecare zi, fie și făcând tur/retur spre birou. Sau în weekend, am făcut o declarație pe proprie răspundere și am ieșit singur la o plimbare prin cartier. Nu, nu încalc distanțarea socială, doar îmi apăr sistemul imunitar. Asta cu statul acasă, încuiat între patru pereți, chiar nonstop, mi se pare de fapt că este mai degrabă o reflecție a fricilor personale și nu a stabilității și responsabilității pe care toți trebuie să o avem față de ceilalți, da!

– Îmi propusesem să fac sport, mult sport, pe fiecare zi. Dar să fie zic, începând de mâine …

– Îmi lipsesc contactul cu prietenii, călătoriile mele, legăturile cu oamenii la care țin și pe care îi iubesc. Încă am nevoie să mă adaptez la realitate, pentru că restricțiile vor mai dura, la un nivel mai redus gradual, dar vor mai continua. Munca cu sine, adaptarea la ce ni se întâmplă zi de zi, nu trebuie de fapt să se termine niciodată.

+ Cu siguranță am lucrat și mai mult decât de obicei, cu mine însumi ca să cultiv emoții pozitive, am încercat să comunic așa cum a fost posibil cu oameni care fie au nevoie de sprijin, fie îl pot oferi, fie ambele.

+ Mi-am setat obiective pe termen mediu și lung, îmi acord zilele acestea timp să planific anii nu pe 1 sau 2 ani, ca până acum, ci pe intervale de 5-10 ani. Probabil se numește atingerea maturității (ar fi cazul deja!) și utilizarea timpului liber pentru analiză internă.

+ și – Îmi este imposibil să fiu vesel și happy tot timpul, cred că nici nu este sănătos. Învăț să am ore, chiar zile în care să fiu mai „defocusat”, fără energie, dar să  țin constant o lumină de veghe care îmi spune să fiu calm, că stările ”ne-bune” sunt necesare pentru descărcarea emoțiilor și vor trece. Ca minus, posibil să fi „uitat„ oameni, să nu înțeleg că sunt unii pe care un semn i-ar bucura. Posibil să cred, ca fiecare, că este datoria celuilalt, nu a ta să întrebi de sănătate pe altul, sau să nu sesizezi nevoia altuia de comunicare.

Complicat, foarte complicat să ai echilibru în general! Dacă toți oamenii căsătoriți și cu familie ar fi fericiți automat, nu am mai avea divorțuri și ar scădea numărul depresiilor. Dacă toți oamenii singuri ar fi fericiți, atunci ar alege toți rețeta asta. Dacă toți bogații ar fi fericiți, multe vedete ar mai fi încă în viață, iar dacă sărăcia ar aduce automat nefericire, în India ar fi cu un miliard de oameni mai puțin, s-ar arunca în Gange cu toții. Din tot ceea ce am trăit, am mai citit și ascultat de la alții, încep să înțeleg că da, viața este probabil doar o etapă (spre ce, nu știu): averea, poziția socială, familia, iubirea, cariera, bucuriile, tristețea, moartea, boala (sau evitarea unora și obținerea din plin a altora), nimic din toate astea nu pot deveni scop în sine (deși devin prea des). Oamenii își fac din avere un scop și când o obțin, află că tot nu au ce vor, din familie își fac un refugiu și nici acesta nu servește de multe ori, din poziție social un scop și află că scopul nu este cu tine seara sau când nu ți-e bine, etc. Toate acestea doar ajută, dar un ajutor de suprafață, sunt necesare, dar nu la modul în care ne-am aștepta să o facă. Probabil doar ieșirea din noi înșine, sprijinirea altora, a copiilor, a oamenilor în general, clădirea unor experiențe personale, construirea unui sine puternic dar nu egoist, pot da de fapt nu sens, ci însemnătate vieții. Încă nu știu cum să transform acest proabil în realitatea mea proprie, dar încep să lucrez în direcția asta. Fie ca pandemia și izolarea asta să dea fiecăruia dintre voi, ocazia de a sta de vorbă cu voi înșivă! Dar să vorbim fiecare cu sinele mai repede și să revenim la gălăgia vieților noastre, ducă – se și pandemia mai repede. Poate vom ieși din „izolare„ cu o inimă ceva mai deschisă către ceilalți!