Ancora Imparo… încă mai am de învăţat, asta spunea Michelangelo la 80 de ani. Citatul îi aparţine, conţinutul ar trebui să ni-l însuşim toţi.

Asta voi încerca să fac şi cu siguranţă pentru asta am nevoie de oameni critici în jurul meu, care să-mi permită să mă reevaluez constant. Viaţa e mai mult decât ban, mai mult decât găsirea prietenului cel mai bun, a celei mai bune amante, a soţiei perfecte, a jobului ideal, a vieţii fără griji, a iubirii perfecte. Nu există. Schimb imperfecţiune, caut asemenea pentru că viaţa e chin, imperfecţiune, greşeli, învăţare, prostie, experienţă, minuni, frumos, hidos, trăire.

Nimic nu este mai distrugător decât să vezi jumătatea goală a paharului şi să vezi întotdeauna mai întâi răul. Nimic nu este mai rău decât să te înconjori de oameni îngheţaţi, care se complac în rutina şi banalitatea lor. Nimic nu este mai rău decât să accepţi oameni în jurul tău doar pentru că ai dezvoltat toleranţă la mentalităţile şi ideile lor. Nimic nu este mai rău decât să stai zi de zi cu aceleaşi feţe, doar pentru că altele nu există. Cineva mi-a spus că nu există prieteni adevăraţi, nu cred asta, există doar oameni care încă nu i-au găsit. Urăsc rutina, frustrările, bârfa inutilă, prefer singurătatea sau eutanasierea. Şi poate nu mai vreau să urăsc nimic, vreau doar să trăiesc cu cât mai puţine umbre, cu cât mai multă lumină.

I just got back from Paris. A seminar by the France Amerique Latine through Grundtvig programme, gave me the chance to meet so many interesting people and broaden my horisons. La place des migrants dans l Union Europeenne was the theme, and i will talk more about it.   Still, one image familar to me remains and is like a symbol of the seminar, a reminder of what this world is: a place were lights and darkness mix. And Paris, the city of lights is no exception.

A romanian gipsy boy, a migrant making ashtrades from aluminum boxes so that his family can eat. A street full of tourists going up to the Montmartre , and this little gipsy boy on the side walk. I asked him were he is from,  he told me that he is from Husi and arrived in Paris five days ago. I made a predictible thing and gave him 2 euro s for his ashtrade, and left him there like  i paid my feeling of guilt.

And now i think of him, of migrants, of people leaving what they have to survive, i think of children beeing exploited, i think of me enjoying the lights and glamour of Paris, of people sleeping in the subways, people enjoying life, beautiful theathers and terases, travelling, Eiffel, the treasures from the Louvre.

And i ask myself why some of  us enjoy the lights, and others only stay in the dark ?

Exact. O zi liniştită, după o săptămână ok, în care mai simţi şi un dram de fericire . Ce poate să fie mai bine?

Mă trezesc dimineaţa şi îmi contemplu viitorul, bucuros că totul merge ok, dispus să accept orice provocare sau necaz îmi va ieşi în cale, cu gândul la orice altceva afară de proiecte şi alte minunate activităţi. Şi nu pentru că munca asta  îmi displace, numai că uneori, există riscul ca ea să ocupe mai mult timp decât ar trebui din viaţa noastră.Şi tocmai când mă gândeam la orice altceva afară de muncă, am primit un mail de pe YiA, grupul de discuţii al programului Tineret în Acţiune. Proiectul pe care l-am gândit acum mai bine de o lună şi jumătate, EU puzzle va obţine finanţare. Când l-am făcut, l-am conceput mai mult din vina de a nu fi putut include atâţia tineri câţi aş fi dorit în proiectele derulate de mine şi de colegii mei până acum.

Am spus o perlă la un moment dat, când eram alături de doi buni prieteni, că ideile ne caută ele pe noi şi nu invers. Suna pretenţios şi fals, dar acum….. acum chiar încep să cred asta. În articolul meu despre istorie, spuneam că suntem doar rotiţe dintr-un mecanism mai mare, alt truism.Acum încep să cred că este adevărat şi că atunci când viaţa îţi dă, îţi cere şi ceva înapoi. Dacă eşti abil şi simţi responsabilitatea asta, viaţa e mai blândă cu tine, te suceşte şi te ameţeşte dar nu te dărâmă. Când iei fără să mai pui ceva la loc, viaţa te trosneşte greu de tot. Viaţa este un creditor de care nu scapi niciodată, plăteşti până mori şi dincolo de moarte. Dar deocamdată eu vreau să privesc răsăritul şi nu apusul!

Da, aşa e … O poveste fără sfârşit, o sursă necontenită de dezbateri şi conflicte aprigi. De ce ? Pentru că memoria omenirii nu va fi niciodată perfectă, pentru că istoria este şi a fost dintotdeauna şi o bună unealtă pentru manipulări de tot felul. Şi totuşi ea ne rezervă mereu surprize, trecutul este la fel de imprevizibil ca viitorul. De îmi place istoria ?

Din acelaşi motiv pentru care unuia îi place muzica, altuia pictura, altuia poezia. Din acelaşi motiv pentru care altul priveşte vindecarea unui trup ca pe o muzică divină şi pentru acelaşi motiv pentru care unora cifrele le ajung la suflet, ca şi cum ar fi culori ale creaţiei.  Ca să simt că lumea nu se reduce la mine şi egocentrismul specific fiecăruia dintre noi, ca să fiu parte din ceva dincolo de mine, să ies din spaţiul meu limitat.

Tocmai de aceea apreciez oamenii care au o pasiune sau alta, sau oamenii care iubesc pătimaş, pentru că ei trăiesc şi simt în afara propriei lor fiinţe şi asta este marea provocare a vieţii, asta înseamnă  să trăim. Pe mine istoria mă ajută să am o perspectivă asupra lucrurilor să fiu mai conştient de propria mea micime pe scara lucrurilor, să ştiu că sunt o mică piesă dintr -un mecanism care ne depăşeşte pe noi toţi.

When some one creates a blog, something is wrong.  It usually means, that the person in question has to much free time.Or that he feels the naricisist need of making himself known.

As for myself, i started this blog because here i have the chance to express myself without the danger of borring others, simply because its very much like sailing into the desert, no one is obliged to follow you.