Intru uneori într-o stare de reverie în care încerc să văd și să simt legăturile ce ne unesc unii de alții, precum și „zidurile” ce ne despart. Nu înțeleg pe deplin de ce anumiți oameni apar în viețile noastre și lasă urme de necontestat, deși îi întâlnim poate pentru un ceas sau o zi. În același timp, oamenii din familia și mediul nostru, sunt atât de mult parte din viețile noastre, încât uneori nici nu mai suntem conștienți cu adevărat de impactul lor.  Vom înțelege oare cândva că purtăm nu doar genele, ci și energia, obiceiurile și comportamentele familiei din care facem parte și că avem prea puțin discernământ sau libertate de a alege în privința asta?

Cum o fi când înțelegem, eu și alții, că „răul” nu este doar în ceilalți, ci și în noi? Cum o fi, pentru alții, acel moment în care apare ușurința de a accepta că suntem la fel de buni și de răi ca toți oamenii? Că suntem în egală măsură susceptibili de a fi răniți, dar și capabili de a răni? Că nu suntem „privilegiații” care pot pretinde pentru o conștiință „curată”, că sunt doar victimele altora? Când înțelegem că am fost, la rândul nostru, agresorii cuiva, uneori voit, alteori poate, fără voie?

Am aflat, prin repetiție, că oamenii pe care nu îi plac sunt adesea o oglindă pentru părți din mine cu care nu sunt încă în deplin acord și pe care nu le accept.

Am început, și încă nu am terminat, să accept că a fi „salvatorul” altora este un mod de a-i fragiliza pe cei care au rolul de a trece prin acea trăire. Că rolul meu este să ajut, nu să „fur” experiențele altora, fie ele și rele. Cum o fi să înțelegem, din rolul nostru de sfetnici, că sfaturile nesolicitate nu sunt bune prin însăși definiția lor? Și cât de greu este de acceptat, ca primitor, că sfatul nesolicitat nu vine dintr-o rea intenție, ci dintr-o durere sau o frică a celui care îl dă?

Nu înțeleg de ce unii se ascund în spatele faimei, banilor sau rolului social de un adevăr simplu și clar, cert și dovedit în tot universul: chiar și stelele de pe cer mor!

Viteza cumulată cu care ne mișcăm prin Univers, adunând rotația Pământului în jurul propriei axe, drumul lui în jurul Soarelui și al Sistemului Solar prin galaxie, este de peste două milioane de kilometri pe oră. Purtăm în corp trilioane de microorganisme, cam tot atâtea câte celule avem. Suntem mai mult apă, iar ceea ce numim azi „corpul nostru” vine din… praf de stele. Suntem incredibil de mici, de unici. Pentru Univers suntem un fir de nisip sau, pentru scurt timp, un fir de viață.

Căutăm fericirea, dar abia când suntem bolnavi sau spre sfârșit ne agățăm de viață. Unii, mai norocoși, înțelegem că există fericire și în a exista. Atât.

Încercăm să ne umplem viețile de sens pentru că ne este teamă să acceptăm realitatea: suntem unici, mici, insignifianți, irepetabili și totuși ușor de înlocuit. Asta ar putea fi arma secretă care să ne ajute să trecem cu ușurință peste toate: să nu ne mai luăm în serios și să trecem cu seninătate prin viață, tocmai pentru că suntem unici și irepetabili, să ne bucurăm de asta,  pentru că este ceva atât de rar și de obicei ce este rar este și de preț. Dar aceeași acceptare vine și cu partea mai greu de acceptat, aceea că suntem și mici, insignifianți și ușor de înlocuit.

Doar ignoranții au numai certitudini și nicio îndoială. Noi, cei mulți de pe Pământ, ne frământăm neîncetat cu privire la viață, rost, dorințe, trecut, prezent și viitor. Suntem imperfecți, neterminați, nedeveniți și rămânem în mare măsură așa până ieșim de pe scena vieții. Fir de viață, fir de ață, se trăiește și se termină îndată.