Sunt Costin și sunt o persoană cu „bagaje” în minte, corp și inimă,  ca noi toți, de altfel. Am uneori luxul de a le pune în ordine: folosesc pentru asta timp și resurse financiare, adică exact lucrurile de care mulți oameni nu dispun.

Am participat de-a lungul anilor, la cursuri de formare și la grupuri de suport. Săptămâna trecută am luat parte la cursul Dincolo de Simptome: Psihosomatică și Vindecare Holistică. Recomand pe Jure Biechonski și echipa Alfred Schmidt și Raluca Maria Schmidt de la https://personaltotranspersonal.com/ tuturor celor care vor o experiență simțită și interacțiune umană într-un cadru fain, cu profesioniști pe bune. Mi se pare că o anume relaxare a lui Jure și a întregii echipe, cel puțin în interacțiunea cu participanții, face ca experiența să fie una reală, umană, iar pe o piață saturată de cursuri etc, oamenii aceștia fac o diferență reală, aduc schimbări și trăiri benefice în toți cei care vin la cursurile lor.

 Am simțit la acest curs oameni care se mișcă, încet, dintr-un loc în altul al propriei vieți. Am simțit conexiuni reale, am văzut la curs oameni care au împărtășit alături de mine experiențe foarte personale și intime, astfel încât să învățăm unii de la alții. Nu este deloc ușor, dar într-un mediu în care nu ne simțim obligați să purtăm măștile de zi cu zi, putem să lăsăm poate, garda jos.

Pentru că în activitatea mea de zi cu zi la Asociația Imago Mundi sunt înconjurat de oameni de calitate și de profesioniști serioși în psihologie, văd că în procesul și  munca cu noi înșine, există o amenințare discretă, care nu vine din afară, ci dinăuntru.  Este numită adesea, capcana vindecătorului rănit. Am discutat de atâtea ori de asta cu colegii mei de la Imago Mundi.

Mecanismul este simplu: pățim ceva – o pierdere, o criză, o coborâre  și, în loc să terminăm de coborât, ne grăbim să urcăm înapoi pe un drum care arată nobil: ne descoperim brusc o „vocație” de a-i vindeca pe alții. Uneori chiar și nesolicitat: ne luptăm să-i „rezolvăm” pe cei din jur, cu o energie suspect de mare.

Este valabil și pentru mine. Când oamenii din jurul meu nu vor să fie ajutați, eu insist adesea cu o frustrare a cărei sursă abia anul acesta încep să o înțeleg! De ce ei nu înțeleg că eu știu ce este mai bine pentru ei?! Mă trezesc la realitate încet și încep să devin conștient că ”nu îmi pasă de ei” deplin. Adică îmi pasă desigur, dar mă supăr pentru că sentimentul de a ajuta pe alții îmi vindecă anumite răni, sau de fapt pune un pansament pe moment. Mă ascund, asta facem toți când sărim să ajutăm sau dăm sfaturi nesolicitate.

De ce ne atrage pe toți rolul acesta

M-am întrebat ce face impulsul ăsta atât de seducător. Câteva explicații, așa cum le văd eu după ce gândurile mele s-au întâlnit cu cărți citite, căutări și discuții cu oameni de la care tot am de învățat:

E mai ușor să dai decât să primești. Există un mecanism vechi de procesare a unei răni: ceea ce ai suferit ca obiect, ajungi să administrezi ca subiect. Ai fost cel ținut, conținut, ghidat și acum vrei să fii cel care ”ține”. E o formă reală de stăpânire a experienței. Doar că stăpânirea prin repetiție te ține în vecinătatea rănii, nu neapărat dincolo de ea. Poți rămâne fidel rănii tale tocmai prin grija de a o vindeca la alții.

Povestea trebuie să aibă un rost. După o perioadă de dizolvare, de recalibrare, psihicul caută disperat o identitate coerentă, iar aceea de „vindecător” este una gata făcută și frumoasă, care face suferința retroactiv inteligibilă: a meritat, a avut un sens. Psihologul Dan McAdams a studiat empiric exact tiparul acesta și l-a numit „secvența redemptivă”, povestea în care durerea e răscumpărată și transformată în creștere. Tiparul este sănătos, este legat de grija pentru ceilalți. Dar are și o față mai puțin simpatică: tentația de a pune un capac peste o durere înainte ca ea să se fi așezat. De a transforma orice rană într-o lecție, cu o grabă nejustificată.

Entuziasmul convertitului. Când ceva chiar a funcționat pentru tine, ușurarea produce un impuls aproape evanghelic. „Trebuie să afle și ceilalți.” Comunitățile de recuperare au instituționalizat asta – și pe bună dreptate, fiindcă atunci când spui și altora ce te-a „salvat”,  îți consolidezi propria credință. Numai că ăsta e și riscul: traseul tău particular devine, fără să-ți dai seama, dogmă portabilă. Ce m-a vindecat pe mine începe să sune ca ceva ce trebuie să-i vindece pe toți.

De aici vin chestii precum: du-te la yoga, du-te la ayuhasca, ia ciuperci, du-te la psiholog, du-te la mormânt la Arsenie Boca, eu am uitat tot, eu iert, eu fac, eu dreg, ia vitamina X, Y, Z! Ca și cum rețeta testată de unul din noi, este bună pentru toți.

Rolul pe care îl știam dinainte. Mulți dintre cei atrași de profesiile de îngrijire au fost, devreme, copiii pe care „te puteai baza”,  cei care s-au făcut foarte atenți la nevoile adulților ca să nu piardă afecțiunea lor. Pentru ei, a deveni cel care ajută nu este o vocație nouă, ci un rol cunoscut, confortabil tocmai pentru că e vechi. Întrebarea utilă nu e „mă pricep la el?”, ci „l-am ales, sau am recăzut în el?”.

Cine s-a pus mereu pe ultimul loc, speră că acum că „s-a vindecat”, va fi vindecător și că este o alegere total conștientă și sănătoasă!

Plăcerea de a fi cel puternic. Aici e partea pe care o recunoaștem cel mai greu. Poziția de salvator dă statut, recunoștință, sentimentul de a fi necesar, și o asimetrie de putere care este uneori vinovat de plăcută. Pentru mine personal, poziția de lider, șefuleț, mi-a adus de multe ori acest feeling cam toxic, dar plăcut, anesteziant; discut cu mine  zilnic ca să scutur asta.

În analiza tranzacțională, „triunghiul dramatic” descris de Stephen Karpman arată cum Salvatorul, Victima și Persecutorul se rotesc unul în altul. Salvatorul ajută dintr-o poziție de superioritate, presupunând tacit că celălalt nu se descurcă  și astfel îl menține în rolul de Victimă. Nu repară: are nevoie de cineva de reparat. Iar când e epuizat și neapreciat, basculează frumos în Persecutor („după tot ce-am făcut pentru tine”) sau în Victimă („nimeni nu vede cât dau”).

 Se întâmplă (mi se întâmplă!) în dragoste, familie, între amici … Antidotul nu e să nu mai ajuți, ci să crezi cu adevărat că celălalt e capabil, adică să fii mai degrabă antrenor decât salvator.

Partea care doare: clivajul

Cel mai limpede cadru pe care l-am găsit în articole și cărți  este tot cel jungian, al vindecătorului rănit – mitul lui Chiron, centaurul rănit incurabil care devine cel mai mare tămăduitor tocmai prin rana lui conștientizată. Analistul Adolf Guggenbühl-Craig în lucrarea Riscurile puterii celor care ajută descrie și umbra exactă a acestui arhetip, și aici  și eu  mă recunosc cumva. Polaritatea rănit – vindecător există în orice relație de ajutor.

Pericolul este ca ajutătorul, ca să nu-și mai simtă propria vulnerabilitate încă vie, să o expulzeze: se identifică integral cu polul sănătos,  cel care vede, cel care ține și proiectează tot ce e fragil și neputincios asupra celuilalt. Este confortabil, fiindcă te scutește de a-ți mai privi rana: o vezi în siguranță, „afară”, la altul. Și e steril, fiindcă vindecarea reală vine fix din opusul acestui gest, din a rămâne în contact cu propria rănire în timp ce stai lângă a celuilalt. Nu vindeci în locul rănii tale. Vindeci cu ea.

Un test pe care încep să mi-l aplic mie însumi

Nu cred că întrebarea bună este: „Este bine sau este rău că vreau să ajut?” Răspunsul este mai mereu „depinde”, fiindcă în aceeași dorință de a ajuta stau amestecate și motive curate:

• vreau binele celuilalt dar … și  motive ascunse:
• îmi acopăr o rană, am nevoie să fiu necesar.

Așa că întrebarea pe care mi-o pun nu este dacă să ajut sau nu, ci de ce o fac: pentru că vreau, sau pentru că am nevoie? Nu ca să rămân doar cu motivele curate – este imposibil și oricum rana este cea care-mi dă empatia, ci ca să știu care e care. Un motiv ascuns, odată văzut, nu mai este periculos. Periculos este doar cel pe care nu-l vezi.

Iar testul pe care l-am găsit este acesta: pot să stau lângă suferința cuiva fără să simt nevoia s-o rezolv? La cursul de zilele trecute, NU am fost capabil de asta, clar! Când voi fi capabil de asta va fi un semn bun, va însemna că vindecarea mea s-a așezat suficient cât să nu mai am nevoie ca celălalt să fie reparat pentru ca eu să fiu bine. Dacă dimpotrivă, mă apucă neliniștea când omul de lângă mine nu progresează, acolo mai am de lucru. Acolo probabil, încă mă folosesc de el. Am simțit zilele trecute, frustrare când am văzut oameni care nu „înțelegeau„ m-am simțit frustrat și înțeleg acum că eram enervat de fapt pe mine în situații similare, mă asociam cu ei și doream să fie bine, ca să mă simt și  eu bine.

Pentru că asta este miza, până la urmă. Devenirea, ajustarea propriei vieți este un proces, nu un eveniment pe care îl bifezi și pe urmă te apuci de salvat lumea. Putem, fără îndoială, să-i ajutăm pe cei din jur; este unul dintre cele mai frumoase gesturi pe care le facem unii pentru alții. Dar cu o atenționare: să nu folosim ajutarea ca să ne ascundem propriile răni. Pentru că atunci pierdem amândoi – și noi, care rămânem nevindecați sub masca vindecătorului, și ceilalți, pe care îi ținem, fără să vrem, în rolul celor care au nevoie de noi.

Nu cred că scopul este să nu mai ajutăm niciodată pe nimeni. Cred doar că ar fi util să rămânem suficient de cinstiți cu noi încât să ne întrebăm pe cine  dorim de fapt să vindecăm.

Un raft de lecturi, dacă vrei să mergi mai departe

Nu le-am citit pe toate și nu sunt „rețete”. Dacă ar fi să aleg una singură ar fi probabil prima, este singura care atacă frontal umbra acestui impuls, des întâlnit la psihologi și oameni care aparent ajută pe cei vulnerabili dar nu știu că în fiecare dimineață oglinda le arată unul.